Ursul pacalit de vulpe

 

                           Ursul pacalit de vulpe

 

Era odata o vulpe vicleana, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte intreaga dupa hrana si nu gasise nicairi. Facandu-se ziua alba, vulpea iese la marginea drumului si se culca sub o tufa, gandindu-se ce sa mai faca, ca sa poata gasi ceva de mancare.

Sazand vulpea cu botul intins pe labele de dinainte, ii vine miros de peste. Atunci ea ridica putin capul si, uitandu-se la vale, in lungul drumului, zareste venind un car tras de boi.

- Bun! gandi vulpea. Iaca hrana ce-o asteptam eu. Si indata iese de sub tufa si se lungeste in mijlocul drumului, ca si cum ar fi fost moarta.

Carul apropiindu-se de vulpe, taranul ce mana boii o vede si, crezand ca-i moarta cu adevarat, striga la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Taranul vine spre vulpe, se uita la ea de aproape si, vazand ca nici nu sufla, zice: Bre! daappppa cum naiba a murit vulpea asta aici?!

Ti!... ce frumoasa cataveica am sa fac nevestei mele din blana acestui vulpoi! Zicand asa, apuca vulpea de dupa cap si, tarand-o pana la car, se opinteste s-o arunca deasupra pestelui. Apoi striga la boi: "Hais! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Taranul mergea pe langa boi si-i tot indemna sa mearga mai iute, ca s-ajunga degraba acasa si sa ieie pielea vulpii.

Insa, cum au pornit boii, vulpea a si inceput cu picioarele a impinge pestele din car jos. Taranul mana, carul scartaia, si pestele din car cadea. Dupa ce hoata de vulpe a aruncat o multime de peste pe drum, binisor sare si ea din car si, cu mare graba, incepe a strange pestele de pe drum. Dupa ce l-a strans gramada, il ia, il duce la vizuina sa si incepe a manca, ca tare-i mai era foame!

Tocmai cand incepuse a manca, iaca vine la dansa ursul.

- Buna masa, cumatra! Ti!!! daappppa ce mai de peste ai! Da-mi si mie, ca tare! mi-i pofta!

- Ia mai pune-ti pofta-n cui, cumatre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ti-i asa de pofta, du-te si-ti moaie coada-n balta, ca mine, si-i avea peste sa mananci.
- Invata-ma, te rog, cumatra, ca eu nu stiu cum se prinde pestele.
Atunci vulpea ranji dintii si zise:
Alei, cumatre! daappppa nu stii ca nevoia te duce pe unde nu-ti e voia si te-nvata ce nici gandesti? Asculta, cumatre: vrei sa mananci peste? Du-te desara la baltoaga din marginea padurei, vara-ti coada-n apa si stai pe loc, fara sa te misti, pana despre ziua; atunci smunceste vartos spre mal si ai sa scoti o multime de peste, poate indoit si-ntreit de cat am scos eu.

Ursul, nemaizicand nici o vorba, alearga-n fuga mare la baltoaga din marginea padurei si-si vara-n apa toata coada!... In acea noapte incepuse a bate un vant race, de ingheta limba-n gura si chiar cenusa de sub foc. Ingheata zdravan si apa din baltoaga, si prinde coada ursului ca intr-un cleste.
De la o vreme, ursul, nemaiputand de durerea cozei si de frig, smunceste o data din toata puterea. Si, sarmanul urs, in loc sa scoata peste, ramane farappppa de coada!

Incepe el acum a mornai cumplit s-a sari in sus de durere; si-nciudat pe vulpe ca l-a amagit, se duce s-o ucida in bataie. Dar sireata vulpe stie cum sa se fereasca de mania ursului.

Ea iesise din vizuina si se varase in scorbura unui copac din apropiere; si cand vazu pe urs ca vine fara de coada, incepu a striga:

- Hei cumatre! Dar ti-au mancat pestii coada, ori ai fost prea lacom s-ai vrut sa nu mai ramaie pesti in balta?

Ursul, auzind ca inca-l mai in si in ras, se inciudeaza si mai tare si se rapede iute spre copac; dar gura scorburei fiind stramta, ursul nu putea sa incapa inlauntru.

Atunci el cauta o creanga cu carlig si incepe a cotrobai prin scorbura, ca sa scoata vulpea afara, si sa-i deie de cheltuiala... Dar cand apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga:

"Trage, nataraule! mie nu-mi pasa, ca tragi de copac..." Iar cand anina carligul de copac, ea striga: "Valeu, cumatre! nu trage, ca-mi rupi piciorul!"

In zadar s-a nacajit ursul, de-i curgeau sudorile, ca tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Si iaca asa a ramas ursul pacalit de vulpe!

Prostia Omeneasca dupa Ion Creanga

                                                          Prostia Omeneasca

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!"
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.
— Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă... duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!
Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
— Bună ziua, om bun!
— Mulţămesc dumitale, prietene!
— Da' ce faci aici?
— Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l pot...
— Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?
— Ba am.
— Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
"Încă un tont", zise drumeţul în sine şi plecă.
Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
— Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului...
De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în pod.
"Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeţul în sine.
— Da' ce te frămânţi aşa, om bun?
— Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă...
— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
— Da' cum să n-am?!
— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.
Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...
— Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
— Ce să fac, mă-ntrebi? Da' nu vezi?
— Ba văd, numai nu pricep.
— Ia, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vrč nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă şură, să mănânce fân...
— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ič fânul şi-l dă jos la vacă!
— Da' nu s-a irosi?...
— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.
Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.
— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!

Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: "Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!"
Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.
Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.
Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!!

Scufita Rosie

                                                     Scufita Rosie

        Intr-un sat locuia o fetita pe nume Scufita Rosie. Mama ei ii spuse :

        - Du-te de vezi cum se simte bunicuta, stii ca e bolnava. Ia o placinta si ulcica asta cu unt pentru ea. Sufita Rosie pleca de indata la bunicuta ei care locuia in alt sat.

        In padure il intalni pe Lup care vru sa o inghita, dar nu indrazni, pentru ca in apropiere erau cativa taietori de lemne.

        Lupul o intreba unde se duce. Si biata copila, care nu stia ca e primejdios sa asculti vorba unui lup, ii spuse:

        - Ma duc s-o vad pe bunica. Ii duc o placinta si o ulcica cu unt trimise de mama.

        - Locuieste departe? o intreba Lupul.

        - Vai, da! spuse Scufita Rosie. Locuieste acolo, hat departe, dincolo de moara, in prima casa din sat.

        - Ei bine! spuse Lupul, as vrea sa merg si eu sa o vad. Eu o s-o iau pe aici, tu pe-acolo si vom vedea care ajunge primul.

        Lupul o lua la fuga cat il tineau picioarele, pe drumul cel mai scurt, si fetita pleca pe calea cea mai lunga.

        Sufita Rosie se veselea, alerga dupa fluturi, facea buchete din florile intalnite in cale.

        Lupul sosi la casa bunicii primul, si batu la usa: cioc, cioc!

        - Cine-i acolo? intreaba batranica.

        - Eu sunt, copila ta, Scufita Rosie, spuse Lupul indulcindu-si glasul. Iti aduc o placinta si o ulcica plina cu unt, pe care ti le-a trimis mama!

        Bunica cea buna, care era in pat, ii striga:

        - Trage zavorul, manerul va ceda!

        Lupul trase ivarul si usa se deschise.

        El se arunca asupra bietei femei si o inghiti cat ai clipi din ochi, pentru ca nu mai mancase de trei zile. Apoi inchise usa si se culca in patul bunicii. O astepta pe micuta Sufita Rosie, care dupa catva timp batu la usa: cioc, cioc!

        - Cine-i acolo?

        Scufita Rosie auzind vocea groasa a Lupului, se sperie mai intai, apoi se gandi ca bunica e bolnava si ii raspunse:

        - Eu sunt, nepotica ta, Sufita Rosie. Ti-am adus o placinta si o ulcica cu unt pe care ti le-a trimis mama.

        Lupul ii striga:

        - Trage zavorul, manerul va ceda!

        Scufita Rosie trase ivarul si usa se deschise.

        Lupul o vazu intrand si, ascunzandu-se in pat sub patura,ii spuse:

        - Pune placinta si untul pe masa si vino sa dormi langa mine.

        Scufita Rosie se dezbraca si se culca in pat, spunand:

        - Vai, bunico, da’ de ce ai bratele asa de mari?

         - Ca sa te imbratisez mai, bine fata mea!

        - Vai, bunico, da’ de ce ai picioarele asa de lungi?

        - Ca sa alerg mai bine, copila mea!

        - Vai, bunico, da’ de ce ai urechile asa de lungi?

        - Ca sa te aud mai bine, copila mea!

        - Vai, bunico, da’ de ce ai ochii asa de mari?

        - Ca sa te vad mai bine, copila mea!

        - Vai, bunico, da’ de ce ai dintii asa de mari?

        - Ca sa te inghit!

        Si zicand acestea, Lupul cel rau se repezi la Scufita Rosie si o inghiti. Dupa ce-si potoli foamea, se culca din nou in pat si adormi.

        Se intampla ca tocmai atunci un vanator sa traca prin fata casei. Auzind sforaitul Lupului isi spuse in sinea lui: "vreau sa vad daca bunica nu-i cumva bolnava".

        Intra in casa si deodata il vazu pe Lup.

        A, a! Iata-te, talhar batran! De cand te caut!

        Vanatorul vru sa traga cu pusca, dar ii trecu prin minte ca Lupul a mancat-o pe bunica. Trebuia sa o salveze. El lua o foarfeca, sa spintece burdihanul domnului Lup. Taie cu foarfeca si dadu de Scufita Rosie, si, cand mai facu vreo doua taieturi, fetita sari afara strigand:

        - Vai, ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta Lupului!

        Bunica iesi la randul ei, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie se duse sa caute niste pietroaie si le puse in burta Lupului. Cand acesta se trezi si vazu oameni, vru sa sara din pat, dar se prabusi la pamant si dadu ortu' popii.

        Cei trei prieteni nu-si incapeau in piele de bucurie: vanatorul lua blana Lupului si se indrepta spre casa; bunicuta, careia ii era foame, manca placinta si untul din ulcica; iar Scufita Rosie se gandi in sinea ei: "De-acum inainte n-o sa ma mai abat din drum in padure, am sa fiu cuminte si am sa ascult povetele mamei".

Legenda Ghiocelului

                                               Legenda Ghiocelului

A fost odată o Rază de Soare. Era chiar fata cea mai mică şi răsfăţata a astrului luminos. Şi tocmai pentru că era cea mai mică şi mai răsfăţată, tatăl ei o lasa să zburde pe unde îi dorea inima. Şi iată că într-o bună zi, Rază de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva: flori care mai de care mai colorate şi mai parfumate se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!

- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă pe care să mi-o prind în păr? A spus raza de soare. Şi, repezita cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou în văzduh. Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:

- Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?

- Cu siguranţă că a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.

- Ba eu cred că a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete încântate.

- Nici vorbă de aşa ceva! le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţi mei. Nu vedeţi ce frumoşi şi parfumaţi suntem?

Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că Rază de Soare culesese o violetă, şi nu altceva.

Numai într-un colţ cineva plângea. Era un ghiocel mic şi firav, a cărui codiţă fusese ruptă de trena rochiei de aur a prinţesei.

Cum Rază de Soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată.

Dar nu a fost numai atât. Prinţesa Rază de Soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:

-Biata floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc pentru a-mi repara greşeală?

- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul capusor în jos.

- Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei? A insistat Raza de Soare.

- Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpadă rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă pe oameni să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!

Şi chiar aşa a fost. Raza de Soare l-a sărutat pe Ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.

De atunci, Ghiocelul este prima floare care ne zâmbeşte dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară, şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite.

O primavara plina de soare si un martisor !

Legenda Buburuzei

                Legenda buburuzei

Au iesit ghioceii albi, bânduşele galbene şi toporaşii albaştri. Albinele îşi deretică stupul. Ca mâine or să iasă la treabă. Mieii zburdă pe pajiştile abia dezgolite de nea. În ogradă, găinile scurmă şi cotcodăcesc. Toată lumea are treabă; nimeni nu stă degeaba.
Mângâiată de soare, buburuza cea mică şi roşie a ieşit şi ea din crăpăturile scoarţei copacului unde a stat pitită pâna atunci. A făcut ochii mari şi s-a uitat în jur. Aşa cum stătea pe scoarţa cenuşie a copacului, părea o fărâma dintr-o piatră preţioasă roşie. Avea şi scăpărări de rubin când vreo rază o mângâia pe spate.
Buburuza s-a întristat.
—  Ce mică şi neînsemnată sunt! Toate în jurul meu au un rost, numai eu nu.
Nimeni nu mă bagă în seamă!
Zicând acestea şi-a desfăcut larg aripile, lăsându-se purtată de-o boare de vânt. Aşa a ajuns pe prispa unei case, iar de acolo pe mâna unui copil care se juca.

—  Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuză. Ce gâza micuţă şi drăgălaşă, i-o fi frig... Dar de acuma, gata! Nu te mai necăji, buburuzo. Am să te încălzesc eu! Si copilul a ridicat încetişor mâna către soare şi-a mângâiat cu drag stropul roşu care îi înflorea palma. Apoi a suflat încetişor asupra-i.

—  Hai du-te, buburuzo! încalzeşte-te la soare!
S-a bucurat buburuza. A înţeles că, mică şi neînsemnată cum e, are şi ea un rost pe lumea asta. E cea dintâi gâză care se arată primavara.
E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasa.